Mâinile mamei oblojesc și alină rănile.
Buzele mamei rostesc rugăciuni tăcute pentru ceilalți, niciodată pentru ea însăși.
Brațele mamei înconjoară, leagănă, adăpostesc, protejează.
Ochii mamei oglindesc emoțiile celorlalți, propriile emoții rămânând ascunse de ochii lumii.
Ochii mamei nu plâng lacrimi pentru sine, ci doar pentru copii. Și dacă Doamne ferește se întâmplă să plângă pentru sine, o fac doar departe de privirile cunoscuților pentru ca să nu deranjeze pe nimeni.
Mama este și ea om.
Și de asta uneori plângem pe întuneric, cu sentimente uriașe de vinovăție, ca și cum este greșit și nedrept față de copii să avem propriile sentimente și frustrări.
Și de asta uneori ne respingem emoțiile, nu ne dăm voie să simțim, nu ne permitem să fim.
Să fim o o persoană reală, un om cu nevoi.
Să ne lăsăm ochii să plângă și pentru noi, să ne lăsăm inima să bată pentru ce ne bucură sau pentru ce ne întristează.
Mama are corp de femeie.
Nu este dovadă de egoism să ne îngrijim.
Dragi mame, nu lăsați doar în grija altora să vă iubească.
Știu că vine atât de natural să oferiți iubire și să umpleți rezervoarele celorlați, dar nu uitați și de propriul rezervor.
